poveste la capăt de lume

Nu am mai păşit de ceva vreme în micul meu atelier de gânduri. Am revenit cu mare bucurie în suflet şi cu viaţă frumoasă în ochi, mai ales după clipele minunate care mi-au fost dăruite în seara de nou an. Nu puteam să ţin doar pentru mine minunăţiile pe care le-am văzut şi le-am gustat cu întregul meu suflet, şi care m-au făcut să visez din nou la o viaţă ca în povești. Am ajuns în capăt de lume, undeva în mijlocul naturii nestingherite. Pe vârf de deal, în inima pădurii, căldura şi armonia unei căsuțe parcă desprinsă dintr-o carte de basme, ne așteptau. Fulgi de zăpadă grăbiţi se așterneau pe culmile îmbrăcate de falnice păduri, fumul alb al casei urca spre cerul greu ce îşi cernea podoaba, iar basmul era doar la început de drum. Pe braţele bătrânilor brazi, langa lacul îngheţat şi pe potecile înzăpezite, binele, frumosul şi armonia scriau pagini întregi şi luau forma unor imagini parcă ireale. Nu era vis, ci pură realitate, viața aşa cum ar trebui să fie, o viață uitată de prea mulţi şi îmbrăţişată de prea puţine suflete curate.